Telefonul

11 minute read

De fapt, nu mai este doar un telefon. Telefonul a devenit o funcție minoră, pierdută printre multe altele mai frumos colorate și mai dătătoare de dependență. Eclipsat de conveniența unei comunicări asincrone prin mesaje scurte private de orice emoție, nuanțe și ton, funcția (sau progrămelul/aplicația) „Phone” / „Telefon” pare că a supraviețuit grație vârstei producătorilor, care au prins așa ceva cu ani în urmă, când lumea nu se ferea de-a vorbi mai des. „Telefon” încă îi mai spunem noi, ăștia „bătrâni și demodați”.

Telefonul. Acest dreptunghi lucios, din materiale scumpe sau ieftine, cu un ecran menit a deveni unica Fereastră către Lume, singura metodă prin care privești cumva spre exteriorul tău, dar și gaura de canal prin care te scurgi voluntar. Prin culori vii și animații discrete demne de Star Trek-ul anilor ‘90, te face să te simți puternic. Ai totul la vârful degetelor. Tot ce ți-ai putea dori vreodată. Are sunete melodioase și „cameră foto”, bașca mai duce și câte-un joc. Poți vedea filme, poze, animații, versiuni alterate ale vieților altor oameni, iluzia fericirii și împlinirilor acelora și certitudinea mizeriei tale aparente. Îl îngrijești. Dacă pleci de-acasă și nu-l simți în buzunar, te trece un fior mai puternic decât dacă ai fi uitat gazele pornite ori apa curgând în baie. Îți place că El „știe” tot timpul unde te afli și pe unde ai fost, încercând a ghici unde ai dori să mergi mâine. Iar dacă nu ghicește, în mod cert are priceperea de-ați sugera.

Telefonul. Acest ecran negru, a cărui suprafață plină de bacteriile tale a devenit mai mult decât o oglindă: un martor. Toate telefoanele sunt Martori omniprezenți ai tuturor trăirilor, discuțiilor și dezaxării intime. Câte grimase încruntate, zâmbete tembele ori prefăcute, cătări bolnave, priviri libidinoase și lacrimi au văzut aceștia, este imposibil de cuantificat. Este primul lucru pe care pui mâna dimineața. Știe mai bine decât tine de câte ori mergi la toaletă zilnic. „Știe” ce-ți place, iar asta te încântă, deoarece este un sentiment aparte să ai un (aparent) sclav devotat. Îți atinge fața mai des decât mâna partenerului de viață și ți-e teamă că rămâi în urmă, că devii expirat. Te consideri suficient de important încât tot timpul ești convins că te-a căutat cineva, iar când acel semn distant nu apare, te cuprinde mâhnirea. Ai ajuns să-ți trăiești viața doar pentru a genera material digital de interes public (sau cel puțin asta speri).

Telefonul. Îl auzi vibrând sau clincănind atunci când faci sex sau săruți, când vorbești cu o persoană reală (față-n față) sau când încerci să captezi atenția soțului/soției/iubitei/prietenei/etc. „Hopa!! Ce-o fi? Cine?! Serviciu? Sau poate e un email?”. În acele secunde îți cucerește toată atenția, anulând orice altceva din realitatea ta imediată. Anulând pe oricine. Ești un veritabil cățel al lui Pavlov. Te grăbești în a termina mai repede ce tocmai făceai, doar pentru a întinde mâna după Aparat. Un cordon ombilicat invizibil și scurt face ca apropierea ta de Telefon să fie continuă. Și îți repeți că „e normal” și că „nu-i nicidecum grav”. Îți spui că „ăsta-i mersul actual al lumii”. Ești împreună cu cei din jur, dar total separat și distant. Iar pentru că te simți singur, decizi să te scufunzi în prietenii iluzorii sau fictive ce sunt ținute-n viață doar de niște curent electric și-un abonament la Internet. Te ține treaz, îndoit, static, ignorant, anxios și captivat. Te ajută să amâni inevitabilul, problemele și responsabilitățile. E drogul perfect deghizat într-o unealtă Hi-Fi.

Telefonul. Obiectul pentru care insiști să te convingi de presupusele avantaje ale statului cocoșat deasupra unui ecran cât palma față de un laptop cu tastatură mare și ecran pe măsură. Este Salvatorul tău atunci când ai un moment în care nu faci nimic și simți că aluneci spre gânduri despre tine, despre viața ta și despre ce-i în jur. Îl scoți din buzunar și totul revine la normal. Te ferește de privirile altora și de întrebările lor, dar cel mai bine te ascunde de propriile priviri și întrebări. Permanent racordat la o realitate dementă și meschină plină de ego-uri false ce strigă cu disperare după ajutor din spatele aceluiași paravan, devenit stereotip: viața de zi cu zi transformată-n produs imagistic de interes local, azvârlit în eter din disperarea speranței că „celorlalți le pasă”.

TELEFONUL. Îți întrerupe momentele de legătură cu proprii copii. Ei văd asta și înțeleg că notificările și Lumea din spatele ecranului negru au prioritate mai mare decât ei și lumea lor copilărească. Drept urmare, cer acces, iar tu le dai, căci „nu vrei să rămână-n urmă”. Spui tuturor că „asta înseamnă tehnologie, iar copiii și tinerii sunt foarte axați pe tehnologie”, dar undeva-n inima ta știi că e o idee profund falsă. E ca și cum ai considera că dacă te uiți non-stop la televizor, vei deveni următorul Steven Spielberg. Le dai acces doar pentru că ești un Consumator ce nu mai are timp și chef de ei.

TELEFONUL = 15% unealtă cu reale utilizări și 85% balast dopaminogen menit să te țină captiv, distrat și pururea adolescent

Există o diferență între Consumator și Producător și a existat din totdeauna. Dacă doar consumi, TE consumi și atât. Dacă produci, musai nu trebuie să consumi. De ce crezi că oamenii de real succes din industria alimentară, a alcoolului și a drogurilor sunt oameni calculați, treji și sănătoși?

Partea bună este că nu „ne ține” nimeni. Trăim doar iluzia unui necesar în mare parte dispensabil, iar problema este la Consumator. „Nu e prost cine cere, ci ăla care oferă”.

Avem nevoie doar de-o pauză și o serie de insomnii suplimentare. Și de respirație.