dragoș iorgulescu

Home · Posts · Homelab · Docs & Tutorials · Sounds · CV · Contact


Mania culesului florilor

By Dragoș

Am crescut prin cartierul muncitoresc Titan din București, într-o zonă dominată de blocuri cu patru etaje prin fața cărora se desfășurau grădini mari cu copaci variați și bogați (cireși, vișini, corcoduși, plopi, pruni, chiar și doi piersici), tufe de toate felurile și flori. Nu existau mașini și toată suflarea cartierului era unită prin acel liant nevăzut și mare Domolitor de Ego pe nume „sărăcie” (raportat la standardul din prezent, căci atunci nu percepeam lucrurile astfel). Cântecul păsărilor de orice fel era la ordinea zilei (mierle, cucuvele, pitulici, ciori, ciocănitori, pițigoi, etc.), la fel cum era și mirosul florilor ce creșteau (mai mult sau mai puțin la voia întâmplării) prin grădini.

Cum locuiam la parter, era o plăcere să deschid geamul la orice oră și să văd numai verde. Ai mei plantaseră și niște trandafiri și zorele pe acolo, iar primăvara creșteau zambile, toporași, viorele și lăcrămioare mai peste tot. Nu mai zic de cei doi arbori de liliac (mov și alb) pe care-i aveam la 2 metri de fereastră. Eram răsfățat cu un cocktail mirific de odorizante perfect naturale și sustenabile (ori regenerabile) - cum s-ar spune astăzi, în termeni pretențioși. Iubeam ideea că le puteam vedea câteva zile la rând, iar atunci când pe maică-mea o mai apuca excesul de zel, culegea din lăcrămioare și aducea prin casă (a adus și flori de liliac de câteva ori). Inițial mi se părea drăguț, dar cumva le vedeam ofilindu-se și stingându-se în câteva ore și tot le asociam cu grădina, aerul și lumina de afară.

Într-o zi am rupt două zambile de sub geamul unei vecine de scară (o doamnă în vârstă, generoasă dar aprigă și greu încercată de-a lungul vieții). Mă știa foarte bine și eram apropiați, dar m-a văzut și mi-a spus pe un ton calm: „Păi bine măi, Dragoș, dar eu mâine la ce zambile mă mai uit?”. Nu m-a certat absolut deloc, însă țin minte și acum privirea aceea, iar vorba mi-a rămas în cap. Chiar, dacă eu îi culegeam florile pentru a le pune la ofilit într-un pahar stingher din casă, ea le mai mirosea sau vedea a doua zi? În scurt timp am înțeles sentimentul, atunci când țiganii au început să-și facă un obicei din cutreieratul grădinilor și ruptul florilor „în scop lucrativ” (pentru ei).

Noi toți am crescut cu acest obicei de-a rupe flori. Vezi ghiocei, toporași și viorele-n pădure? Rupe-le și ia-le acasă, fă un buchețel „instagramabil” de care vei uita în 2 minute după ce-l lași într-un pahar, doar ca să-l arunci la gunoi în dimineața următoare. Ai nimerit într-o rezervație de narcise? Nu contează, rupe și tu câteva pentru că „or să mai crească și, la câte sunt, nu se vede…”. Și n-am cum să nu mă întreb: de unde mania asta? Probabil izvorăște din același egoism ce ne transformă-n Dumnezei demagogi ce iau totul din jur ca pe-un bun dat și cuvenit, confirmându-ne teama de propria mortalitate prin reflexul stupid de-a strămuta Frumosul într-o iluzie artificială a unei „imortalități finite”.

Clar, generațiile trecute practicau asta din plin, dar pentru că nu trăiau o epocă marcată de resurse diminuate și schimbări climatice, nu prea aveau cum să se întrebe dacă e bine sau nu. Iar asta a rămas cumva în mentalul nostru colectiv și în loc să ne plimbăm copiii prin natură învățându-i să admire, să observe, să cunoască și să miroasă florile, le arătăm cum să le rupă și-i forțăm să pozeze pentru cadre digitale „ideale” de primăvară cu care să ne fălim virtual (sau în privat).

E mai valoros să fim atât de superficiali încât să spunem: „Lasă, bă, am rupt și noi niște flori ca să facem așa, ceva frumos…nu se vede, ia uite câte sunt, ce?!”, sau le explicăm ăstora care se vor confrunta cu o lume pe care noi (din aronganță și autosuficiență) ne prefacem c-o stăpânim și înțelegem, că e mai frumos și valoros să admire florile, eventual să le fotografieze și să înțeleagă că locul și rostul lor e acolo unde au crescut și nu într-un pahar sau vază din casă? Și ăștia care taie păduri aiurea gândesc la fel: „Ce, bă, lasă că sunt destui copaci, nu se simte”, iar dacă-ți pare o comparație exagerată, află că gestul și principiul e identic indiferent de scara la care-l aplici. În fond, furtul „mic” și găinăria nu sunt devalizări bancare, dar tot furturi sunt și tot hoț te numești. De ce nu s-ar aplica același principiu și aici?

E cam la fel ca problema bradului artificial de Crăciun. De ce să dai în fiecare an bani pe un brad tăiat (aiurea) dintr-o pădure (și așa în declin accelerat), doar pentru a-l privi cum moare la tine-n sufragerie (până-l arunci la gunoi, înjurând că ți-a lăsat numai ace pe covor), comemorând (teoretic) o sărbătoare și un ritual vechi de mii de ani („renașterea lumii”, „evadarea din noaptea eternă”, etc.) prin îmbuibarea excesivă a burții și anestezierea completă a minții?

Așadar, este primăvară. Hai să punem (sau să cumpărăm) o floare-n ghiveci. Să mergem prin păduri sau parcuri fără gândul de-a rupe flori și ramuri ale copacilor, ci de-a le privi acolo unde sunt. Iar copiii s-ar putea să vă surprindă foarte plăcut dacă-i responsabilizați și prin chestii de genul acesta. Hai să-i învățăm să aibă grijă, căci tot ce vedem în jur acum se schimbă și se degradează foarte repede.

image
Previous Next
Despre pâine (și-o rețetă) Acvaristică elementară pent...
Valid CSS! Valid HTML 4.01!