Mai suntem capabili să ajutăm cu adevărat?

Mai mult ca sigur ți s-a întâmplat. Și nu o singură dată.

Mergeai liniștit pe stradă, pe trotuare pline cu rahat de câine, noroi, moloz, chiștocuri de țigară și multe alte urme ale „civilizației” urbane bucureștene. Erai cu gândul departe. Probabil te gândeai la vreun episod din serialul preferat pe care-l sorbi asiduu precum sorbeau casnicele generației mamei tale „Sclava Isaura” și „Tânăr și neliniștit” (doar că tu, bineînțeles, ești altfel…nu?), sau poate erai supărat că a pierdut Manchester și nu ți-a ieșit pasența la pariuri sportive. Ori, poate te gândeai că nu reușești să găsești mașina ideală pentru care te vei înhăma la încă un credit, doar ca să înlocuiești „vechitura” pe care-o ai de 5 ani.

Mai știi, poate te gândeai la noua ta relație romantică, sau nutreai moduri prin care o colegă de serviciu ți-ar putea deveni amantă. Poate lumea nu are sens și ești mânios, crezând că totul se va duce oricum de râpă și nimic nu contează. Nici măcar tu. Sau, pur și simplu, poate erai stresat cu munca și te gândeai cum să mai faci niște ore suplimentare ca să acoperi tot ce ți-au cerut șefii Turnului din Sticlă.

Iar gândurile îți umblau prin cap în vreme ce cărai pe umăr o sacoșă plină cu cumpărături de la Mega Image, pentru care ai „decartat” vreo 150 de lei fără să clipești. Bunătăți: brânză telemea, mango, pepene galben și castraveți din Turcia, smântână bio, fructe de mare, cafea de soi, un vin mai acătării și niscaiva biscuiți din Belgia. Pentru că, nu-i așa, meriți!

Apoi vezi, stând stingher pe o bancă mai dosită, un bătrân. Poate nu e chiar așa de bătrân pe cât pare, dar sărăcia și lipsa unui cămin (lucruri pe care le deduci repede când vezi hainele pe care le are) cu siguranță l-au uzat. Mănâncă cu nesaț și un pic de nervozitate dintr-o caserolă din plastic transparent pe care probabil cineva i-a dat-o de pomană. Se vede că nu a mai mâncat de mult și este clar că nesațul vine din teama că nu știe când va fi următoarea masă.

Nu cere nimic nimănui. Nu are de gât vreo pancartă cu mesaje lacrimogene, nu se preface a fi bolnav, nu întinde mâna. Ba chiar ai zice că e destul de în putere pentru situația sa. Se vede că i-ar prinde bine câțiva lei.

Tot acest proces se petrece în 2-3 secunde în mintea ta. Tu ai niște lei în portofel, ba chiar destui. Știi că, la cum se prezintă, nu i-ar arunca (doar) pe o eventuală sticlă cu bere. Ceva lăuntric te îndeamnă să scoți niște bani din portofel și să îi dai, fără nimic special. Eviți, te fâstâcești în vreme ce pășești mai departe pe drumul tău, către casa ta călduroasă și problemele (multe dintre ele închipuite) ce te macină.

Știi că ai face un bine. Știi că ți-ai face și ție un bine făcând acest gest discret. Te oprești din mers, te întorci și tot nu știi ce să faci. „Să mă duc? Nu, mai bine merg în treaba mea, ce mă interesează?!…Dar, totuși…”.

Ei, de unde vine chestia asta? De unde vine reflexul ultraindividualismului și de ce ne simțim programați să nu ne pese decât de propriile frenezii, ignorând ce e în jur?

Cum de am ajuns atât de impotenți civic, încât ne câcâim la un lucru atât de mărunt? Mai suntem capabili să ajutăm cu adevărat pe cineva care vizibil are nevoie? Am devenit atât de cinici încât presupunem întotdeauna tot ce este mai rău? Suntem atât de convinși că tot ce e în jur este o minciună?

Dacă-i așa, atunci noi suntem o construcție cu adevărat mincinoasă, nedemnă de-o fundație.