[dragoș iorgulescu] blog | about | git


a1191541130_10.jpg

Sursa foto

Disciplina este chestia aia despre care auzeai de la profesorul enervant din gimnaziu, de fiecare dată când observa că lumea nu este atentă la ora lui. Sau o mai auzeai pe la vreun părinte, ocazional.

O asociai mai ales cu armata: idei tâmpite precum trezirea cu noaptea-n cap, făcutul patului, înviorarea și exercițiile fizice ce trebuiau făcute înainte de orice altceva presupunea ziua respectivă. Și aceeași rutină în fiecare zi. Plictisitor și stresant. Fără sens și demodat.

Ești în anii liceului și lupți pentru independența ta. Pe taică-tu îl ignori când încearcă să îți vorbească despre așa ceva, căci el doar îți impune treaba asta fără vreo explicație. Te gândești că pe el nu l-a prea ajutat disciplina, căci e un amărât de maistru aflat la mila altora.
Tu ești altfel, ești special. Vrei să schimbi lumea, vrei să sari peste etapele clasice. Eventual vrei să ai și banii tăi, să îți cumperi ce vrei și când vrei, să poți petrece o noapte-n club, să te trezești și să te culci când vrei. Nu vrei țeluri, nu vrei să îți impui restricții de nici un fel. Ești liber să faci ce și cum vrei cu viața ta.
Așa că ți-ai petrecut adolescența sfidând fățiș tot ce-ți recomandau ai tăi. Tu nu doreai să aderi la ideile turmei. Disciplina e pentru pămpălăi și oameni lipsiți de perspective.

Ai ajuns la 30 de ani. Vreo 5 relații ratate, dar nu te afectează, căci e vina celorlalți. Nu îți e clar ce vrei să faci cu viața ta (deși probabil ai un loc de muncă unde ești sub-mediocru în cel mai fericit caz), dar îți spui că exact asta e ceea ce dorești: să nu îți impui niciun țel.

Ideea de familie sau copii te terifiază și le asociezi cu o moarte a libertății și o atrofiere voită a ființei tale. Nu vrei angajamente pe termen lung, căci vremurile s-au schimbat și vrei să poți încheia o relație când ai chef, fără prea mari bătăi de cap.

Praful e de două degete pe birou, vasele zac în chiuvetă cu grăsime întărită pe ele de vreo două zile și dormi pe canapea căci asta te scapă de ideea de a îți face patul. Te culci la 1 noaptea după ce dai câte o raită pe rețelele sociale și abia te trezești cu 30 de minute înainte de ora la care trebuia să fii la serviciu.

Bei cafea la kilogram, mănânci ce apuci, la ore diferite în fiecare zi. Îți spui că firma de catering X e mai bună decât Y și te vaiți când comanda întârzie 10 minute.

Sandvișurile și ciocolatele nu se pun, dar le halești când îți vine, de cele mai multe ori de plictiseală sau nervi. Ești liber, lucrezi pentru tine și te crezi un idealist independent.

Dar, cumva, la final de zi ceva în sinea ta îți zice că nu ești bine. Faci tot posibilul să ignori starea de neliniște ce crește în tine, așa că mai deschizi o bere sau îți torni un pahar cu vin. Sau ambele.

Buhăit, te mândrești cu uzura fizică și psihică pe care ai acumulat-o până la "înaintata" vârstă de 30 de ani. Cumva, chiar și printre colegii de serviciu a devenit o chestiune de statut să spui câte te dor, cât de atrofiat ești, cât ești de insomniac și cum îți trosnesc încheieturile când cobori pe scări (căci să le urci, să fim serioși: de aia există lift în secolul 21).

Citisem o analogie foarte bună la un moment dat: dacă ai fi aruncat în mijlocul unui ocean fără niciun reper sau limită cunoscută a acestuia și ți s-ar spune că ești liber să mergi în ce direcție dorești, te-ai panica. A te simți pierdut este înspăimântător.

Poate că după câteva decenii în care s-a promovat idealul libertății extreme și lipsa oricăror constrângeri morale (cele din urmă fiind asociate cu o mentalitate demodată și conservatoare), e timpul să învățăm că noțiunea de disciplină nu este ceea ce credeam, iar introducerea ei în viața de zi cu zi nu ar aduce decât limpezime.

Iar din limpezime va izvorî nevoia de a tria lucrurile din viața ta. Te vei dezasambla pentru a te recompune cu ceva mai mult tact, lăsând aiurelile de-o parte. Vei ajunge să păstrezi ce contează cu adevărat pentru tine. Vei dobândi încredere în propriile forțe, ceva ce nu mai ai de mulți ani. Îți vei stăpâni defectele și vei căuta să lupți cu neajunsurile ființei tale.

Îți vei da seama că lauda de sine și cerșitul de atenție nu îți vor aduce nimic valoros pe termen lung, ci chiar dimpotrivă.

Paradoxal, disciplina (în adevăratul sens al cuvântului) face casă bună cu dorința de răzvrătire și pofta de a explora lucruri, idei și teritorii noi.

Declicul este simplu, dar greu de inițiat, căci confortul și egocentrismul sunt momeli mari și dulci, iar teama de a te uita sincer în hăul din tine te paralizează.

Disciplina nu înseamnă îngrădirea libertății sau a caracterului, ci cizelarea copilului spre devenirea unui individ funcțional, iar apoi menținerea unui drum spre idealul fiecăruia, pe termen mediu și lung. Sunt lucruri ce nu se întâmplă de la sine, fără efort.

Este nevoie de muncă, alegerea conștientă a unor limitări și limite, plus conturarea idealului personal ("Ce fel de om aș vrea să fiu?"). Însă vitală este sinceritatea față de tine însuți, căci altfel nu poți porni cu adevărat pe acest drum.

Așadar, cum facem?

Hits

Valid CSS! HTML5 Valid Donate using PayPal
GDPR Info | Built with Jekyll | Hosted on Time4VPS.com | Subscribe via RSS