Dragoș Iorgulescu's website

Home \ Blog \ De ce românii nu sunt productivi?
  
🗓  


Sursa foto: TheContextOfThings.com

De fapt, întrebarea este „De ce românii nu sunt cu adevărat productivi?”.
Oricât ne-am bate cu pumnii în piept, trebuie să recunoaștem că suntem (cel puțin în prezent) un popor cu o mare apetență pentru trândăvie. Visăm să stăm degeaba cât mai mult timp și, dacă este posibil, altcineva să ne rezolve obligațiile casnice. Nu sunt nicidecum adeptul ideii de „productivitate extremă”, ce presupune să muncești absolut tot timpul până în pragul obsesiei, ignorând celelalte aspecte importante ale vieții. În fond, munca nu este singurul element definitoriu, dar categoric este o parte importantă a existenței noastre.

Discutăm acum despre economia țării. Ce producem? Ce tip de muncă depunem? Câte ore muncim efectiv în timpul programului? Ce am putea îmbunătăți pentru a câștiga mai mult timp liber pentru noi?

Să le luăm pe rând.

Economia s-a schimbat

În ultimele două decenii, din ce în ce mai mulți oameni au intrat într-o economie bazată pe așa-numita muncă (mai mult sau mai puțin) intelectuală. Ingineri, funcționari (publici, bancari, etc.), arhitecți, IT-ști, graficieni, scriitori, contabili, șamd. Toate acestea sunt profesii foarte des întâlnite în societățile moderne. Industria alimentară a preluat o bună parte din procurarea și prepararea mâncarii și a ingredientelor necesare acesteia (includ aici și agricultura). Cei ce nu lucrează (pentru că nu pot sau nu doresc) în domeniile mai „telurice” (salubritate, construcții, curierat, transporturi, medicină, poliție, pompieri, armată, lucrători comerciali, etc.) se văd obligați să meargă cumva spre munca de birou. Nici faptul că industrie autohtonă nu prea mai există nu ajută.

Până nu demult, părinții își doreau ca ai lor copii „să nu dea la sapă” și să aibă un loc de muncă stabil într-un birou, ducând o viață cât mai sigură și lipsită de griji și muncă fizică. Atitudinea acelor generații de părinți trebuie pusă în context pentru a fi corect înțeleasă și pentru a evita o catalogare superficială.

Dacă te-ai născut în anii celui de-Al Doilea Război Mondial sau în perioada imediat următoare, ai văzut suficient de multe rele și ai avut mult de suferit din pricina unor regimuri totalitare extrem de dăunătoare. Ai fost deposedat de gospodărie și libertatea gândirii, fiind pus să muncești extrem de mult în condiții mizere, sub o teroare constantă, inducătoare de paranoia. Iar dacă ai prins anii '80 și perioada ce a urmat Revoluției din 1989 pe când aveai cam 30 de ani, ai tras concluzia că singura cale de scăpare pentru copiii tăi este să treacă prin ierarhia educațională făcând tot posibilul pentru a ajunge „la cald”, feriți de situațiile foarte dificile prin care ai trecut. Nimic absurd până aici.

Problema a apărut însă la copii. La noi, cei ce ne-am format după anii comunismului, apucând totuși să gustăm un pic din condițiile ultimilor ani ai Regimului. Lipsiți de repere morale și simț comunitar, am crescut din inerție, cu vise împrumutate, speranțe false și ochi închiși. Lipsa unor pedagogi veritabili ce ne-ar fi putut explica istoria recentă (la acea vreme) a nației noastre, ne-a orbit definitiv. Astfel, am devenit total dezinteresați de noi, ba chiar luându-ne în râs.

La pachet cu toate acestea, ideea de „loc călduț” cu care ne-au crescut părinții a fost dusă la extrem. În școală, orele de sport deveneau ore suplimentare pentru Matematică și cu toții alergam după orice ni se flutura prin fața ochilor. Am devenit leneși, comozi și sătui. Cu timpul, pe măsură ce ne-am maturizat, totul a devenit ieftin și ciudat de accesibil.

Facebook la birou sau program de lucru mai scurt?

Ca „șoareci de birou”, trebuie să recunoaștem că nu lucrăm 8 ore pe zi, dar pretindem majorări salariale doar pentru că respirăm și lăsăm zilnic cel puțin o pată maro pe o bucată de hârtie igienică. Cum mai toată munca de birou este în prezent informatizată iar accesul la Internet este foarte ieftin în România, ne organizăm orele petrecute la serviciu (pentru care suntem plătiți) în funcție de revista presei, bârfele de la cafeaua de dimineață, navigarea pe Facebook și YouTube și, nu în ultimul rând, cumpărături. Căci de ce ai munci la birou pe o leafă decentă dacă nu pentru a cheltui și mai mulți bani pe obiecte cu care să-ți umpli casa „cumpărată” printr-un credit ipotecar a cărui rată te va pândi vreme de 30 de ani?

Obiectul muncii în sine este ultimul pe listă și devine ceva de care trebuie să ne descotorosim cât mai repede. Să aruncăm problema către alții. Iar la final de zi, ne plângem că nu avem timp suficient pentru noi, familiile și prietenii noștri.

Drept urmare, cum ar fi să decidem ca societate că timpul este cu adevărat valoros și să dăm o lege prin care definim o listă neagră cu mii de pagini de Internet pe care un angajat nu are ce căuta în timpul programului de lucru? Începem cu Facebook, Instagram și YouTube. Mai mult, primești penalizări financiare dacă ești prins că stai călare pe telefon la serviciu (căci mulți am folosi mobilul pentru a naviga pe site-urile interzise de angajator, nu?)

Sună revoltător și tiranic când te gândești prima oară la asta, dar ai primi în schimb, tot prin lege, un program de lucru de cel mult 6 ore pe zi (în loc de 8). Săptămână de lucru cu 30 de ore. Vă dați seama ce înseamnă 10 ore în plus de timp liber pe săptămână? Cum ar fi să începi lucrul la 9 dimineața și să termini la 15? Ai avea timp mai mult să alergi, să citești, să fii prezent în viața unui copil (dacă-l ai), să te implici cu adevărat într-o acțiune comunitară, să dormi, să meditezi sau orice altceva te-ar face să simți că ești om.

Toate astea ar presupune ca în acele 6 ore să fii cu adevărat concentrat pe lucru. Neavând factori care să-ți distragă atenția, te vei putea concentra pentru perioade mai lungi de timp. Doar că aici atingem o altă problemă contemporană.

Atenția

Mai degrabă, lipsa acesteia. Dresați să ne întrerupem tot timpul activitatea pentru „input” superficial de calitate sau utilitate îndoielnică, ne trezim cu un creier care și-a pierdut execițiul concentrării. Faptul că primim dopamină atunci când schimbăm rapid contextul mental (prin acel „novelty bias”, cum îi zic psihiatrii în lingua franca generației noastre) ne face foarte mult rău și ne îndepărtează mai mult de concentrarea mentală1).

Faptul că lucrezi la birou și te oprești la orice notificare de pe WhatsApp, Facebook, Instagram, Twitter sau Hotnews nu face decât să-ți scadă capacitățile cognitive pe termen lung. Iar asta nu se rezumă doar la viața profesională, căci dacă ajungi să nu poți sta liniștit 20-30 de minute fără să arunci ochii în telefon atunci când ești acasă, eventual cu familia și ceva copii, se cheamă că ești dependent de unii care fac bani din irosirea timpului și atenției tale.

Desigur, se poate lucra la orice vârstă în direcția asta. Ideea e să dorim și să nu mai stăm culcați pe-o ureche la gândul că „ne descurcăm, ne dau ăștia de muncă pe la firmă, mai rezolv probleme pe timpul lor, etc.”. Ceea ce este greu.

Nevoia limitărilor

Aparent, oamenii se dezvoltă excelent atunci când dau de greutăți. Atât la propriu, cât și la figurat. E suficient să observi că societățile cele mai bine puse la punct din Europa anului 2019 sunt în zonele cu climă mai dificilă. Cu cât e mai aspră clima, cu atât indicii de satisfacție și coeziune socială cresc (vezi Peninsula Scandinavă). Crește calitatea vieții iar oamenii produc mai mult, fiecare în „ograda” lui.

Societatea modernă ne-a dus în punctul în care am devenit extrem de individualiști. În mediul urban îți poți desfășura aproape întreaga existență înconjurat de străini, cu burta asigurată și posteriorul încălzit, dar invadat de un profund sentiment de nemulțumire și o mare probabilitate de-a dezvolta un sindrom anxios sau depresiv încă de la 30 de ani. Nu mai depindem de comunitate, ba chiar o detestăm. Nu mai există Celălalt și fiecare dintre noi se crede un geniu care merită mai mult onor. Totul e formalizat, totul este consumabil și singura tresărire apare atunci când dai bani pe haine, telefoane sau bijuterii noi. Suntem destul de departe de calea evoluției.

Iar atunci când nu ne înțelegem, nu avem cum să ne observăm defectele. Neobservându-le, nu acceptăm că avem o problemă și nu putem ajunge la esența ce zace pe undeva, rătăcită, în fiecare dintre noi.

Concluzia?

Ne-am autoeducat să fim exagerat de comozi pe toate planurile, iar asta duce și la lipsa inițiativelor. Iar dacă există o inițiativă pe undeva, se va lovi de noi toți, căci din alea 8 ore în care ar trebui să ne dăm cu adevărat silința în a pune umărul pentru a construi ceva, vreo 3-4 sunt aruncate pe nimicuri de doi bani. Am putea să cumpărăm de pe eMag și Amazon în week-end, să ne dăm seama că nu e nimic realmente social în „social media”, să renunțăm la a mai pierde ore în discuții interminabile prin email (mă refer și la emailul de serviciu, o mare gaură neagră promovată în detrimentul discuțiilor concrete și punctuale), să nu ne mai certăm aiurea pe Internet sub masca anonimatului și, cel mai important, să reînvățăm să gândim și să ne concentrăm pe ce avem de făcut. Poate spargem și bucla asta exagerată:

(Muncă + Shopping2 + Credite)/Timp în stare de veche
=
Muncă3 - Timp liber/√Timp în stare de veghe

În ilustrarea (tembelă și necuantificabilă, dar așa se întâmplă când cauți pretexte pentru a mai experimenta cu HTML-ul) de mai sus, timpul liber tinde spre 0, la fel și noțiunea umană, odată amplasate pe o scurtă axă temporală. Cu alte cuvinte, hai să terminăm cu prostiile :).


1) Articol din The Guardian, despre o serie de studii pe această temă

Hits

Valid CSS! HTML5 Valid Donate using PayPal
GDPR Info | Built with Jekyll | Hosted on GitHub Pages with FreeDNS.afraid.org | Subscribe via RSS