Dragoș Iorgulescu's website

Home \ Blog \ Păcăneaua din buzunar
  
🗓  


Sursa foto: Paul Rogers, din articol New York Times scris de Jane Brody

Probabil că orice om care a folosit sau folosește un smartphone și mai are și cont pe vreo rețea socială (indiferent care ar fi aceasta) a avut de-a face cu minute bune sau chiar ore în care nu a făcut nimic altceva decât să scrolleze aiurea prin feed. De cele mai multe ori, utilizatorul pleacă de la impulsul de a verifica rapid ceva: vreo poză nouă de la un prieten aflat într-o călătorie, actualizări pe pagina vreunui eveniment, etc. În foarte scurt timp, acesta ajunge să consume conținut pus pe masă de aplicația rețelei sociale pe care-o folosește (de cele mai multe ori este Facebook). Se îndepărtează total de ideea inițială sau chiar uită ce dorea să caute de la bun început.

Cu toții am pățit-o și-o pățim. Motivul este simplu: platformele de acest gen sunt gândite să te țină cât mai mult timp conectat la ele. Așa-zisa inginerie a atenției este o găselniță a unor tipi inteligenți din Silicon Valley ce au transpus principiile aparatelor de jocuri de noroc din Las Vegas (slot machines în engleză, păcănele pe românește) în mediul digital1), cu scopul de-a genera profit.

Cu cât utilizatorul scrollează mai mult, cu atât profiturile sunt mai mari. Iar conținutul este tot timpul altul. Vă puteți convinge ușor, deschizând aplicația Facebook și uitându-vă la primele 3-4 postări afișate, apoi închizând și deschizând-o din nou. Veți vedea altceva.

Mai mult, toate informațiile personale puse benevol de noi acolo sunt o uriașă bază statistică ce se vinde pe bani mulți comercianților ce doresc să-și facă reclame către un public țintă. Toate fotografiile sunt material de antrenament pentru algoritmii de recunoaștere facială.

Dar, cel mai inteligent și perfid lucru în același timp este modul în care platformele acestea te țin conectat: validarea socială. Aparent nu poți rezista să nu pui măcar o poză, oricât de rar ai face-o, ca să arăți prietenilor, amicilor, părinților sau rudelor ce ai mai făcut sau pe unde te-ai mai plimbat. Sau să comentezi la câte-un articol sau dezbatere.

Butonul de Like și acel mic cerculeț roșu ce-ți arată notificările noi fac uz de niște mecanisme inconștiente pe care le avem de mii de ani la nivelul psihicului. Dorința de noutate, de conectare cu tribul, de validare a conexiunii cu cei din jur, toate astea generează raspuns dopaminic atunci când sunt satisfăcute. Iar cum în prezent trăim în medii urbane sau suburbane, tribul nu mai există. Comunitatea este, în general, erodată (este suficient să te uiți pe stradă și vei observa indiferența la absolut fiecare pas) și ne rămâne luxul unui ecran albastru, la ceas târziu în noapte, prin care ne pseudo-satisfacem dorințele sociale în cel mai antisocial mod cu putință: între patru pereți, singuri.

Normal, poți fi singur și dacă ești înconjurat de oameni, dar ai telefonul sub nas și ești absent. Multitasking-ul este o iluzie, creierul funcționând secvențial și neexistând în mod real posibilitatea de-a fi simultan atent la discuțiile prietenilor sau familiei cu care stai la masă în vreme ce stai pe Facebook sau citești știrile.

Revenind la titlul acestei debitări, Tristan Harris (un om care a lucrat în cadrul Google exact pe metodele de captare a atenției utilizatorilor) este cel ce, în timpul unui interviu pentru emisiunea „60 minutes”2) a scos telefonul din buzunar și a spus: „This is a slot machine in your pocket”. Evident, a făcut asta deja după ce își dăduse demisia din cadrul Google, din cauza unor neînțelegeri cu privire la etica utilizării datelor personale.

Chiar comportamentul de a trage cu degetul în jos și a elibera pentru a reactualiza feed-ul este similar cu cel al tragerii manetei sau apăsarea unui buton al păcănelelor. „Oare ce mai vine? Ce-o ieși?”

Din chestiile astea au derivat multe în ultimii ani. Trăim într-o societate obsedată de conectivitatea non-stop (tot timpul să poți fi ușor și rapid contactat de către oricine, dar doar în mod text, mail-urile de la serviciu să curgă și-n timpul concediului sau noaptea, șamd) iar copiii sunt printre cei mai vulnerabili.

Odată cu dorința părinților de-a își ține copiii la curent cu tehnologia (sau chiar ca să calmeze o criză interminabilă, căci știu foarte bine cât de consumatoare sunt astea pentru un părinte), se ajunge prea ușor în situația în care copiii sar etape întregi ale dezvoltării cognitive: dezvoltarea limbajului, învățarea kinetică, citirea mimicii feței celorlalți oameni, învățarea inflexiunilor și tonurilor vocii, etc. Cultivarea unei plaje de atenție este una din problemele cele mai vizibile. Copiii au mari dificultăți în a se concentra pe un lucru, iar asta vine atât din expunerea la un număr exagerat de stimuli, cât și din avalanșa din jurul lor (alți copii neliniștiți, televizoare pornite multe ore, ecrane care le captivează atenția și care le învață sistemul limbic cu doze regulate de dopamină).

Efectele sunt deja statistic vizibile în țările mai dezvoltate (America de Nord și Vestul Europei). O serie de studii psihiatrice relevă faptul că utilizarea prelungită a rețelelor sociale duce la afecțiuni precum depresia (clinică) și scăderea dramatică a respectului de sine4) (atunci când vezi numai imaginea imaculată a unui profil online și tinzi să crezi că viața ta este un eșec comparativ cu a respectivei persoane, omițând faptul că toată lumea își creionează doar o imagine perfectă, problemele și neajunsurile fiind invizibile).

De multe ori, când ni se pare că nu avem timp, de fapt îl irosim pe cel existent. Iar păcăneaua de buzunar a înlocuit orice idee de singurătate, stat degeaba (sau o mică plictiseală, lucru eronat stigmatizat în ziua de azi) sau context social incomod.

Ești în lift cu încă un vecin? Scoți telefonul, ca să nu te simți obligat să spui ceva. Ești la coadă la casa de marcat? Scoți telefonul. Mănânci acasă? Scoți telefonul. Ești în concediu, pe malul mării? Scoți telefonul.

Despre contemplare nici că se mai poate pune problema, iar de asta avem mare, mare nevoie.

Am face foarte bine să căscăm ochii la ce au pățit alții și să învățăm atât din greșelile lor, cât și din metodele prin care au început să corecteze lucrurile astea. În fond, telefonul chiar e o unealtă și atât. Iar prietenii și familia sunt întotdeauna la un telefon distanță și chiar ne putem întâlni să petrecem timp împreună. Tot atunci le putem arăta fotografii din vacanță, povestindu-le detalii în vreme ce ne delectăm la un vin, o bere, un mic sau pizza. Așa-i natural.

Platformele sociale au și părți bune, evident, dar nimic care să necesite 1-2 sau mai multe ore pe zi de utilizare. În rest, rețeaua socială analogă este ceea ce ne trebuie. Mai ales celor mici. A butona joculețe pe telefon, a te uita pe YouTube ore-n șir sau a perfecționa un profil de Facebook nu sunt „abilități ale viitorului” și, cu atât mai mult, nu sunt lucruri care vor face un copil să devină un adult competent, capabil și autonom.

Faptul că Facebook a devenit singura sursă de informare și mediul dominant de propagare a conținutului (inclusiv textul de față) este, în sine, o mare problemă. Când un algoritm dictează cine și ce vede sub nas, lucrurile iau o altă turnură.

Schimbarea se poate face. Problema rămâne dependența (sau obiceiul nesănătos), acceptarea ei și primul pas spre rezolvare. Știu, e comod acum. Și călduț. Ne mai fură și valul uneori. Dar confortul excesiv și calea ușoară vor avea întotdeauna costuri foarte ridicate pe termen mediu și lung.

BIBLIOGRAFIE

Hits

Valid CSS! HTML5 Valid Donate using PayPal
GDPR Info | Built with Jekyll | Hosted on GitHub Pages with FreeDNS.afraid.org | Subscribe via RSS