Dragoș Iorgulescu's website

Home \ Blog \ Câteva cuvinte despre frustrările parentale
  
🗓  


Sursa foto: Freshworks.com

Venirea pe lume a unui copil poate fi un lucru cu adevărat frumos, atâta vreme cât el a fost dorit iar părinții săi sunt dispuși să formeze o relație cu acesta, să-i poarte de grijă și să-l asiste pe lungul drum al dezvoltării. Poate fi una dintre cele mai frumoase și valoroase adiții ale vieții, oricât de clișeic, „expirat” sau telenovelistic sună (eu râdeam când auzeam așa ceva, cu ani în urmă).

Totodată, grija unui copil presupune suficient de multe sacrificii din partea părinților, mai ales în primii ani. Stilurile de viață se schimbă, fiind necesar să te mulezi pe nevoile celui mic. Călătoriile se planifică diferit, casa o reorganizezi, ajustezi cheltuielile și-ți restructurezi timpul disponibil pe parcursul zilei.

Ca bărbat adult, rolul de tată poate produce una dintre cele mai furtunoase transformări. Depinde de tine dacă aceasta va fi una benefică, întrucât vei ajunge să pui absolut tot ce ține de tine la îndoială. Ai șansa să îți clarifici gândurile, să-ți expui niște caracteristici hidoase pe care le-ai ignorat cu brio de-a lungul anilor și să îți rafinezi lista de priorități. Lucrurile vor prinde o altă nuanță și vei fi mult mai selectiv în privința valorii lucrurilor și a momentelor. Îți vei confrunta imaturitatea și vei ajunge să „arzi” anumite bucăți din ceea ce ești, reducându-te la esența egoistă (sau acel „Eu gol” de care îți vine să fugi mâncând pământul) pe care vei începe ulterior să o dresezi, să o dezvolți și s-o rafinezi.

Locul mizantropului sceptic cu care-ți mascai frustrările și neajunsurile personale va fi luat, cu greu, de un om mai simplu, mai blând, responsabil și un pic mai tăcut. Aceste etape pot fi lungi și dureroase, provocatoare de insomnii, reacții impulsive fără explicație și discuții iraționale ce izvorăsc din explorarea propriului psihic. Dar, la final, merită. Ai șansa să te repari într-un mod coerent, dându-ți noi scopuri și alegându-ți limitările. Căci, ca oameni, avem nevoie de limitări, provocări, conflicte și greutăți, iar oricât am fugi de acest adevăr căutând și născocind metode de-a întârzia lupta inevitabilă, tot trebuie să ne confruntăm cu noi înșine la un moment dat.

Mai jos sunt câteva idei și divagări legate de o parte a momentelor de frustrare viscerală pe care le traversezi din postura părintelui.


  • Când te supără faptul că al tău copil tocmai a prins o viroză și ți-a dat planurile peste cap, gândește-te că putea avea loc un accident fatal pentru el, iar atunci planurile tale nu ar mai fi existat.

  • Atunci când ești obosit și tracasat iar copilul insistă să te joci cu el, fie că-i vorba de ghidușii puerile, jocuri cu mingea, teatru de păpuși sau purtatul în cârcă, nu te bosumfla la gândul că nu ai timp să stai degeaba, să scrollezi inutil pe telefon sau să vezi vreun episod pe Netflix. Gândește-te că există oameni ce aleg voluntar să petreacă timp cu copiii grav bolnavi, unii aflați chiar pe moarte, sacrificându-și timpul personal pentru a da vitalitate și scop unor ființe uitate și aflate la mâna macabrului sarcasm cosmic. Dacă nu ești capabil să faci ca respectivii voluntari, cu siguranță poți măcar să te bucuri cu adevărat de prezența propriului tău copil, indiferent de moment.

  • Nu te stresa și impacienta la gândul că al tău copil „rămâne în urmă”. Știu că nu îl duci la 3 cursuri de limbi străine, înot, judo și șah, dar chiar are nevoie în momentul ăsta de o asemenea împovărare? Lasă-l să copilărească în prima parte a vieții și redescoperă lumea împreună cu el. Consolidează-i o bază trainică axată pe empatie, răbdare, modestie și respect, căci restul va veni ulterior mai ușor. Fiecare lucru la timpul lui.

  • Când nu te poți duce pe crestele munților cu cortul sau cu bicicleta (sau ambele) pentru că nu poți căra un copil mic după tine, nu-l privi ca pe o piedică supremă în calea fericirii tale. Știu, există remorci și scaune pentru bicicletă, la fel cum există rucsaci speciali pentru căratul copilului pe munte. Însă dacă-l faci participant pasiv vreme de 10 ore (eventual pe o vreme nefavorabilă) la ambiția ta de-a arăta că „încă mai poți, deși ai copil”, el ce câștigă? Neavând încă o percepție atât de dezvoltată asupra lumii din jur, cum ar putea aprecia noblețea unui peisaj? Neputând depune efort îndelungat pe propriile sale picioare, cum ar putea simți măcar o parte din ce simți tu? Mi-am pus întrebările astea după ce mi-am târât copilul după mine folosind mijloacele descrise. Revenind: cum te-ai fi simțit când erai copil, știind că părinții tăi ar fi preferat să plece singuri de nebuni în loc să petreacă timp cu tine sau să te ia și pe tine în călătorii? Stai liniștit, va veni și vremea în care va fi mai independent și dornic de activități elaborate. Așa cum nu-i ceri unui sportiv grav accidentat să alerge un maraton montan, nu poți avea pretenția ca un copil mic să facă exact ce vrei tu, în ritmul tău. Foarte probabil că ar dori, dar încă nu poate. În concluzie, fii răbdător și expune-l cât mai mult, dar treptat și în ritmul lui. Călătoriți cu toții din plăcere, fără așteptări extraordinare, dar bucurându-vă de spontaneitate. Iar tu fă ce poți pentru propria-ți sănătate mentală și fizică, dar pe timpul tău.

  • Dacă-l vezi că nu rezolvă puzzle-uri pe care alți copii de vârsta lui le fac, nu-l privi ca pe un om cu neajunsuri. Fiecare are propriul ritm, propriile preferințe și, în cazul copiilor, diferite planuri de dezvoltare. Din doi copii de aceeași vârstă, sex și clasă socială, unul va vorbi mai devreme iar altul va face puzzle-uri încă de la 10 luni. Poate ai niște așteptări nerealiste din motive pe care nici tu nu le cunoști, dar încearcă întâi să-i înțelegi firea și să găsești o metodă de mobilizare și comunicare mai înainte de-a concluziona că este incapabil. Acceptă că este diferit de tine. În fond, poate că nici tu nu luai nota 10 la analiză matematică în liceu, dar cel mai probabil asta nu a dovedit că ești un cretin irecuperabil și că nu vei fi capabil să faci ceva pe parcursul vieții.

  • Nu-i transmite nevrozele de care încă suferi (și, preferabil, fă tot posibilul să le rezolvi). Nu-l bombarda cu reproșuri ce aparent par justificate, dar care au o cauză mult mai adâncă și obscură undeva-n mintea ta. Nu te crampona de orice moment de indispoziție al unui copil mic, căci sunt trecătoare. Iar dacă îi întâmpini inițiativele ulterioare cu reticență, indiferență sau mânie, nu faci decât să-l descurajezi, să-l complexezi și să-l îndepărtezi de tine.


Desigur, toate cele de mai sus sunt ușor de scris, citit și raționat când nu te afli în „focul” momentelor dificile. Dar cred că e cazul să ne amintim că trebuie permanent lucrat la echilibru, Acel echilibru fundamental și universal aplicabil deîndată ce reușim să-l dibuim. Iar asta nu are legătură neapărat cu un copil, însă copilul este declanșatorul neiertător al acestor procese.

Hits

Valid CSS! HTML5 Valid Donate using PayPal
GDPR Info | Built with Jekyll | Hosted on GitHub Pages with FreeDNS.afraid.org | Subscribe via RSS