Dragoș Iorgulescu



Sursa foto: calnewport.com

Unul dintre cele mai interesante aspecte ale promovării cărții „Digital Minimalism” este reprezentat de întâlnirile cu cititorii și modul în care aceștia fac uz de ideile de acest gen.

Un grup care mi s-a părut în mod special interesant este cel al părinților ce „practică” minimalismul digital. La rândul meu, sunt tată, dar cel mai mare dintre cei trei băieți are abia șase ani, astfel că n-am avut încă de furcă cu problemele serioase ale copiilor din era smartphone-ului. De aceea, am fost și mai nerăbdător să vorbesc cu cei ce se confruntă cu asta.

Pe măsură ce am discutat cu mai mulți dintre ei, am ajuns la două idei de bază:

  • Smartphone-urile și social media sunt o mare problemă pentru adolescenți. Ignorarea acesteia printr-o atitudine de genul „E, așa-s copiii din ziua de azi, ce să le faci?” în vreme ce dai din umeri este total nepotrivită. (Pentru mai multe informații pe tema asta, puteți citi un (oarecum controversat) interviu de-al meu cu cei de la GQ, în care compar utilizarea smartphone-ului la adolescenți cu fumatul)
  • Orice tentativă de a crea o relație sănătoasă a copiilor tăi cu tehnologia trebuie să plece de la tine.

Cea de-a doua este cel mai des ignorată de către părinți, dar a tot reapărut prin conversațiile mele: dacă ai tot timpul telefonul cu tine și îl verifici constant, e foarte dificil să convingi un copil să nu facă exact la fel, oricâte reguli și avertismente ai arunca la adresa lui.


În carte menționez câteva studii de caz ale acestui tip parental, dus la o extremă:

  • Spre exemplu, un tată pe nume Adam folosea telefonul în mod constant când era acasă, în principal pentru serviciu (munca lui depinde de SMS-uri pentru o bună parte din comunicarea internă). A început să se îngrijoreze cu privire la exemplul pe care-l oferă fetei sale pe măsură ce aceasta se apropie de adolescență. Astfel, a luat o decizie tranșantă: a renunțat la smartphone.
  • O mamă pe nume Laura a luat o hotărâre oarecum similară, refuzând să cumpere un smartphone deoarece interacțiunile cu copilul ei, cu familia dar și cu prietenii apropiați, sunt cele mai importante. O îngrijora ideea unui ecran ademenitor de iPhone, ce i-ar distrage atenția de la momentele care contează cel mai mult pentru ea.

După cum era de așteptat, aceste decizii au fost un mare inconvenient. Adam mi se plângea la momentul acela că este extrem de dificil să scrii SMS-uri de pe un telefon simplu, cu tastatură numerică. Laura spunea că tipărea hărți înaintea unei călătorii către locuri prin care nu a mai umblat, întrucât nu are o aplicație pentru navigare.

Însă cel mai mult m-a surprins lejeritatea cu care cei doi vorbeau despre aceste inconveniențe. Nici nu le păsa de disconfortul lor de moment, iar acest lucru are sens în context întrucât absolut tot ce face un părinte pentru binele propriului copil este un inconvenient. Serios, dacă te uiți în dicționar după cuvântul „inconvenient”, vei vedea o fotografie cu un părinte mort de oboseală ce pregătește sandvișurile pe care copilul le va lua la școală.

Ideea că făceau ceva din proprie inițiativă pentru a îmbunătăți viața copiilor lor le lumina fețele.


Majoritatea părinților cu care am avut ocazia să discut în ultima vreme nu au mers atât de departe încât să renunțe complet la telefoanele „inteligente”, dar împărtășesc cu toții același interes în a-și reorganiza „viața digitală” (chiar dacă e incomod), pentru a oferi un exemplu mai bun copiilor.

Una din metodele despre care am auzit este cea a așa-zisului „telefon de pe hol”. Seara, după serviciu, îți lași telefonul pe hol, la intrarea-n casă, exact unde îți lași cheile și portofelul. Dacă chiar ai nevoie să cauți ceva, te duci pe hol. Dacă aștepți un apel sau un mesaj important, te asiguri că nu e pe silențios și, dacă sună, te duci pe hol. Dacă ești plictisit în timpul unei reclame de la TV, atunci pur și simplu te plictisești.

Sună a truc simplu, dar rezultatul imediat este că interacțiunile tale cu familia devin automat neînsoțite de ecranul telefonului. Totodată, scapi și de privirile pe fugă pe care le tot arunci în timp ce trebăluiești prin casă - priviri „fugitive” pe care tu le consideri inofensive și de neobservat, dar pe care copiii tăi le văd și le înregistrează, însușindu-și ideea că telefonul este un obiect extrem de important. Prin această metodă, telefonul redevine o simplă unealtă pe care-o folosești în scopuri precise, nu un companion constant.

O altă metodă care mi-a atras atenția se bazează pe activități și interacțiuni sociale în lumea reală, cum ar fi vizite ale prietenilor sau vecinilor și găzduirea diverselor evenimente „comunitare”.(n.trad.: Știu, sună banal și evident, dar aparent în situația aceasta s-a ajuns)

Aceasta demonstrează copiilor, prin puterea exemplului, că relațiile interumane reale au o valoare foarte mare, iar acesta este un mesaj foarte important pentru o generație ce a încercat să-și mute întreaga existență socială în lumea Snapchat și Instagram.


Cu câteva săptămâni în urmă, Adam a venit la un eveniment de lansare a cărții pe care o promovam, în New York. A apărut însoțit de fiica sa, iar privirea sa mândră sublinia un aspect vital: pentru majoritatea oamenilor, adoptarea ideilor legate de așa-zisul minimalism digital au ca țintă îmbunătățirea propriei vieți, însă în cazul părinților putem vorbi despre ceva mult mai profund.