Dragoș Iorgulescu



Îmi place cinismul (în sensul mai modern al cuvântului - această filosofie era un pic mai extremă atunci când a fost enunțată de către Antistene). Și mai fain (și natural) e când combini stoicismul cu scepticismul, dar să rămânem deocamdată la cinism.
Atunci când ești mult mai necopt (adică în copilărie și adolescență), pici în capcana-n care critici totul pentru că ai o părere bună despre tine, sau măcar mai bună. Dar, odată depășite aceste etape firești ale formării, ajungi să te simți extrem de bine când treci tot ce-i în jur prin propriul filtru și te consideri orice, mai puțin „pivotul lumii”. Adică e bine să-ți știi limitele și locul, să-ți iei rolul/rolurile-n serios și să-ți păstrezi principiile, indiferent de ce spun ceilalți.

În fond, lumea din jur e suma interpretărilor pe care un individ le face pe baza unor „date de intrare”, deci e firesc să raportezi totul la niște repere. De aia e foarte important să le ai și să rafinezi această listă de repere (mai ales pe cele morale), încă de când ești mic - chiar dacă părinții nu se ocupă prea mult de aspectul ăsta.
Probabil tot cinic mă consideră cei ce m-aud remarcând „chestii” cu care nu sunt de acord sau pe care le consider tâmpite, inutile, superficiale sau lipsite de o brumă de bun simț. Să fie sănătoși, cu tot respectul!
De multe ori, latru la lună din două motive: ca să mă răcoresc și să-mi pot vedea de alte activități și din speranța că mai există tăuni care rezonează cu ideile astea (iar dacă nu există, n-o să-mi crestez venele de singurătate; ba chiar dimpotrivă).

Unul dintre lucrurile pe care detest să le aud atunci când vorbesc cu cineva (sau când cineva vorbește suficient de aproape încât să-l aud) este utilizarea absolut inutilă a cuvântului „gen”, de dragul de-a părea interesant. Sunt convins că deja a devenit un reflex pentru „utilizatorii avizi”.
Nu cred că poate fi comparat cu alte cuvinte ce au pătruns prin limbajul de baltă, cum sunt cele „vechi” precum: mișto, cool, tare, OK, combinație, etc. Asta pentru că cele enumerate aveau un sens în propoziție, indiferent de cum sunau. În general erau atribute, adică descriau ceva („mașină mișto”, „ce cool e șapca aia”).
Dar „gen” băgat la fiecare respirație denotă o formă de labilitate psihică. S-ar putea să fie la fel sau un pic mai urât decât scuipatul semințelor, dar scuipat d-ăla nervos, însoțit de câte-o flegmă la interval de 45 de secunde.
De la DEX citire (da, e ăla online, pentru comoditate, dar puteți verifica și DEX-ul tipărit):
GEN, genuri, s. n.
  1. Fel, soi, tip (pe care le reprezintă un obiect, o ființă, un fenomen etc.). ♦ Fel de a fi al cuiva.
  2. Diviziune obținută prin clasificarea creațiilor artistice după formă, stil, temă. ◊ Pictură de gen = pictură care înfățișează aspecte ale vieții cotidiene. Genul epic. Genul liric. Genul dramatic. Genul oratoric.
  3. Categorie gramaticală bazată pe distincția dintre ființe și obiecte, precum și dintre ființele de sex masculin și cele de sex feminin.
  4. (Biol.) Categorie sistematică, subordonată familiei, care cuprinde una sau mai multe specii înrudite de plante sau de animale.
  5. (Log.) Clasă de obiecte care au note esențiale comune și cuprind cel puțin două specii.
Luând în calcul această informație, să analizăm următorul exemplu:
„Bă, deci, m-am dus gen până acasă și era frigiderul gol, gen. Și era și seară, gen, dar tot am ieșit și m-am dus la magazin și aveau ăia numai franzele de ieri, gen. Și am întrebat vânzătoarea, gen, dacă are graham și mi-a zis că nu.”
„Gen” nu are aici nicio funcție în afară de-a ilustra insistent incoerența. Nu descrie nimic. Ar putea avea sensul de „cum ar veni”, dar doar într-o situație. În rest? Poate că este folosit pe post de cuvânt de legătură, doar că aici deja nu mai este vorba de sintaxă, ci de nesiguranța celui ce gândește și vorbește doar în construcții de maxim cinci cuvinte.
La fel e și cu „Înțelegi/Mă înțelegi?”, doar că acolo e un alt fel de tic verbal și nu e atât de des pronunțat. Se mai vede și la englezi, cu „You know?”. Totuși, nu mă pot abține să nu mă întreb dacă persoana care-mi povestește ceva și bagă câte-un „Mă înțelegi?” după fiecare propoziție mă crede vreun retard care nu-l poate urmări. Sau poate doar se simt ca și cum dau povețe greu de digerat, ca și cum respectivul/respectiva crede că-mi vorbește despre estetismul lui Schopenhauer în vreme ce-mi povestește cum a prăjit două ouă și niște cartofi.
Revenind, „gen” e cam pe aceeași treaptă a coerenței cu folosirea la fel de inutilă și exagerată a cuvântului „like”, de către americanii ăia care sunt fie prea prăjiți de la droguri, fie intoxicați până la refuz de McDonalds sau veganism (pentru cel din urmă ajung să fie mari promotori, căci e industrie bănoasă).
Sunt cei ce postează pe YouTube clipuri cu ei făcând orice banalitate și care vorbesc cam așa:
„I know, like, when I first got out of the car, like, it was all, like, dark and I was afraid, like, really!”.
Pentru o bună parte a fenomenului „gen” îi blamez și pe cei de la Okapi Records (un nume a cărui sonoritate deja triază clientela, reducând-o la clasa a VI-a), în mod special pe Guess Who (care suna decent pe la începuturi, când cei de la Paraziții s-au ocupat de șlefuirea, lansarea și promovarea individului).
Prin 2011 au scos o melodie care este exact despre așa ceva, doar că acolo se prefăceau că ironizau indivizii care vorbesc astfel. Probabil era la fel ca hipsterii din prezent, care (din câte mi s-a spus) ascultă mai nou manele „în mod ironic”. Nu există așa ceva, e o scuză lamentabilă pentru niște pudibonzi sensibili care-și dau arama pe față după o bere, deci lăsați-o moartă.
Oricum ar fi, sper ca toți ăștia să-și revină repede. Sau măcar să nu mă mai interesectez cu ei, căci fac icter mecanic. Sau le fac vânt pe scări. Gen.