Dragoș Iorgulescu



Dacă mâine îți este suspendat contul de Facebook, pe motiv că ai fost la nu știu ce proteste sau pentru că ai folosit cuvinte denigratoare sau „politically incorrect” (cum ar fi, spre exemplu, „masă”), îți vei da seama că mai toate pozele tale adunate de prin concedii sunt acolo și că nu le mai poți accesa. La fel dacă rămâi fără Google Photos. Dar mă întreb ce anume te-ar băga mai tare-n depresie: faptul că ai pierde niște amintiri sau că nu ai mai primi reacții de la alți oameni? Te-ai simți inexistent, ostracizat?

Notițele, documentele, calculele personale, site-urile preferate, istoricul tău, sunt toate externalizate către servicii oferite de câteva companii. Practic, informația aia nu mai e (doar) a ta și, chiar dacă nu îți dai seama, accesarea ei este ca și cum te-ai duce la bancă să îți scoți banii pe care i-ai economisit într-un cont. Adică depinzi de disponibilitatea serviciilor respective și de politicile lor, ba mai plătești și ceva comisioane.
Dacă mâine rămâi fără Deezer, YouTube și Google Music, ce mai asculți? Probabil nici mp3-uri nu mai ai pe-acasă, ca să nu mai vorbim de CD-uri sau viniluri (știu mulți oameni care nu le văd rostul). Am auzit că radio Trinitas e destul de „chill”, ba chiar se prinde și în zonele de depresiune.

Fără să ne dăm seama, am ajuns să ne punem baza în niște lucruri intangibile și pe care nu le controlăm. Nu, nu sunt paranoic și nici adeptul teoriilor cu privire la conspirații.
Sunt și alte efecte, mai profunde și bine ascunse în spatele interfețelor și aplicațiilor simpatice (să ținem minte că pentru marile companii de servicii online lucrează așa-zișii „attention engineers”). Acum, dacă nu mai ținem minte ce înseamnă un cuvânt sau nu mai știm exact un detaliu despre un eveniment istoric, căutăm pe Internet (Wikipedia, dicționare online, etc.). Pentru că știm că informația aia e acolo, „pe net”, o citim o dată, o vărsăm într-o conversație, apoi o uităm.
Nu ne mai exersăm memoria pe termen lung (la asta ajută și orele puține de somn, care au devenit o normalitate - dar asta e o discuție mai lungă) și suntem comozi să o „externalizăm”. „Lasă, bă, ce să-mi încarc eu capul cu de toate? Caut pe net!”.
Din curiozitate, fă următorul experiment: când dai de un cuvânt pe care nu-l înțelegi, deschide un dicționar (d-ăla tipărit) și caută cuvântul respectiv, cu atenție. Odată ce-l găsești, citește bine detaliile. Fă la fel și pentru alte curiozități și testează dacă ți le reamintești peste vreo 3 săptămâni (mă rog, trebuie să fie un subiect de interes, nu „la oha”, dar ai prins ideea).
Această externalizare a memoriei, a acțiunilor, a logicii, a dorințelor („să văd ce-mi zice YouTube că aș putea să urmăresc azi”, „ia să văd ce topicuri trending sunt acum”, etc.) și a propriei noastre vieți, nu face decât să ne ciuntească din capabilități. Și o facem încet, treptat, voit, cu zâmbetul pe buze, căci „uite ce faină e interfața asta! și se sincronizează și pe telefonul mobil! ejti năbun?!”.
În paralel cu asta, în Silicon Valley există școli unde elevii nu au voie să intre în perimetrul instituției cu telefoane mobile, laptopuri și tablete, iar acolo nu există ecrane*. La aceste școli învață copiii oamenilor de top de pe acolo, care trăiesc din afaceri bine gândite și bazate pe marea masă de utilizatori hipnotizați. Totodată, Steve Jobs afirma într-un interviu că ai lui copii nu au voie să folosească iPad, la fel cum tehnologia la care aceștia au acces este foarte limitată și atent controlată**.
Oficial însă, a apărut și Messenger-ul pentru copii***, deși cei care lucrează pe la Facebook își feresc propriile odrasle de contactul cu platformele astea, până aproape de finalul adolescenței. Dar, cu cât oamenii sunt dresați de mici că prezența continuă și exclusivă în mediul online, mai ales pe aceste platforme, reprezintă viața modernă către care trebuie să acceadă, cu atât mai mulți utilizatori dresați vor exista în viitor.
Posibil să fie una din schemele cele mai bine puse la punct pentru a-și asigura clientelă pe termen lung. E aceeași strategie pe care o folosesc și hipermarket-urile, când pe rafturile de la casele de marcat se găsesc numai dulciuri în ambalaje colorate, fix la nivelul celor mici.
Autolobotomia e la modă. Și trebuie să te alături curentului, nu e așa? Până și oile din Miorița erau mai ancorate-n concret.
Acordă-ți măcar două minute și gândește-te dacă ești dependent de toate chestiile astea sau dacă doar le folosești.

(* - Articol/reportaj din The Guardian
(** - Articol din The Independent
(*** - Anunțul oficial