Dragoș Iorgulescu



Cu cât serviciile de conținut digital au devenit mai accesibile (până în punctul în care am început să le considerăm un “bun dat”, care ni se cuvine și pe care ne așteptăm să îl găsim tot timpul la îndemână), cu atât valoarea pe care conținutul distribuit prin aceste mijloace o are pentru noi a scăzut. Totul e „de consum”, disponibil în cantități aparent nelimitate, la un click distanță (deși, pe telefon nu dai efectiv click, dar na…).

Mă refer aici la servicii de streaming (audio și video), platforme sociale, servicii de stocare a fotografiilor, etc. În niciun caz nu spun că sunt total inutile sau că ar trebui să le aruncăm în foc, dar abundența de conținut (și informație, în general) duce la o devalorizare implicită a substanței obiectului oferit spre consum. Cu alte cuvinte, cantitatea de conținut și calitatea acestuia sunt invers proporționale. E bine să învățăm să filtrăm și să ignorăm lucruri. Destul de multe, chiar. Și e timpul să conștientizăm mecanismele ce ne-au adus în acest punct.
De fapt, fenomenul este ceva mai complicat și se leagă de niște idei foarte bine enunțate într-un articol la care fac destul de des trimitere în ultima vreme. Extragând una dintre ideile de bază de acolo, există o parte a creierului nostru care este intens stimulată de noutate, oferind dopamină la schimb. Sună vag și poate vi se pare fără pic de sens sau chiar irelevant, dar hai să ne gândim, preț de un minut, la treaba asta. Vom folosi un mic exercițiu de imaginație. Unul foarte prost construit și redactat, dar e o încercare de-a ilustra o idee (sper că aveți o cafea sau un biscuite la îndemână, că o să vă ia cam 3-5 minute):

Victor este un tip pe cale să împlinească venerabila vârstă de 34 de ani. Are o muncă relativ monotonă, țintuit pe scaunul unui birou si cu ochii adânc înfipți într-un monitor, într-o companie cu ale cărei principii și idei rezonează vag (și asta în zilele lui bune) - doar pentru că primește lunar un salariu relativ decent ce-i permite să-și plătească ratele pentru un apartament într-un bloc vechi de prin cartierul Militari, leasing-ul pentru mașină, iar de restul mănâncă, bea câte-o bere luată din Auchan, cumpără câte-o cutie de prezervative atunci când se simte un pic norocos (sau e sătul de labă) și plătește tot felul de abonamente și „subscripții” online.
Cu colegii nu prea are multe-n comun. De fapt, vreo trei îl irită crunt. Stă în trafic în fiecare zi, cam două ore și jumătate (căci doar de aia are leasing-ul ăla făcut, plus că el nu mai e student ca să meargă cu metroul).
E, cum stătea el așa în trafic într-o dimineață, la un moment dat îi trec niște gânduri prin cap. Fie gânduri aiurea, fie își imaginează cum se transformă-n ceva om-pasăre și zboară peste toți nervoșii din trafic, prin ploaia măruntă, pe deasupra autobuzelor cu geamurile pline de condensul respirației celor înghesuiți și peste țiganii care vând acareturi printre mașini. Sau poate are un moment de reflecție, de reevaluare. Sau se gândește că ar hali niște covrigi calzi de la simigeria de vis-a-vis, dar asta ar însemna să parcheze mașina undeva și să piardă timp.
Dar „cugetatul” ăsta nu durează mult, căci se simte ciudat. Se sperie, i se pune un nod în stomac și, din reflex, scoate telefonul. Un swipe ca să deblocheze ecranul, apoi deschide Facebook-ul și se pierde. Își revine. Vede postări noi, clipuri care pornesc automat când dă scroll precum o maimuță bine dresată (căci mai toți au reflexul de a „scrolla” frenetic, iar acesta e mai exersat decât elementarul spirit de conservare), poze de la diverși „prieteni”. Se simte bine, se calmează. Nu mai e în traficul veșnic sufocat al unui oraș permanent murdar și scufundat într-un ocean de dezinteres, incompetență și mârlănie înverșunată. Nu vede bătrâni stingheri ce stau pe la ușile magazinelor, cufundați într-o tăcere resemnată, așteptând mila oricui s-ar nimeri. E în lumea cealaltă, unde tot timpul e ceva nou de văzut. Dopamina funcționează cu succes.
La birou, căștile sunt omniprezente pe urechile lui. Îl ajută să uite de faptul că e într-un birou plin cu oameni cu care nici nu are ce vorbi, care-l privesc un pic ciudat și cu un fals interes. Se duce pe Deezer sau Google Music (în funcție de chef) și își amintește că avea niște melodii preferate, dar nu le mai ține minte numele. Noroc că i le ține minte serviciul ăla. Dă „play” primei piese și revine la lucru.
Se simte mai bine un pic, dar îi sună în cap ritmul altei melodii și, nemaiavând răbdare să asculte până la capăt piesa ce abia începuse, dă click pe „Next”. Eventual aleator. Nici aia nu durează mult. Avea atâta muzică la dispoziție, încât nu știa ce să asculte. Ce stare ar trebui să aibă? Oare să asculte ceva de relaxare? Da, poate e o idee bună. Dar nu, chiar și asta-l plictisește. Poate ceva rap? Hip-hop d-ăla vechi? Serviciul îi sugerează destule variante, toate la picioarele lui. Într-un final, copleșit de ofertă, renunță și lasă „să curgă” ce-o fi, doar să fie ceva pe fundal. „Oricum, muzica asta cam tot de căcat e”.
Se întoarce la lucru, dar după vreo 5 minute vede 30 de notificări. Messenger, WhatsApp, Facebook, Twitter, plus mail-ul de la muncă. Na, în ziua de azi nu se cade să ai „timpi morți”, în care te plictisești sau te gândești la orice sau nimic, de unul singur. Ești neproductiv. Ești leneș și inadaptat. Noroc cu toate notificările astea că te țin în priză. Și noroc cu campaniile și programele de „personal development” pe care le mai organizează cei de la HR.
Acasă, seara, își amintește că avea niște fotografii de prin locuri îndepărtate pe care le-a vizitat la un moment dat. Discutase la prânz cu o colegă pe care încerca s-o vrăjească un pic. Doar că îi e greu să le găsească acum. Are mii de fotografii (care cam seamănă între ele, că na, multe sunt cu ce halea la terase, ce bere servea prin baruri sau chiar cu moaca lui) pe Facebook, Instagram și Google Photos, dar naiba mai știe care din cele 5000 (doar din anul trecut) e cea pe care o caută? Dar poate era din 2013? Sau 2011? „E, ducă-se dracu’”, iar apoi se înjură cu câțiva idioți dintr-un un grup de Facebook pe care-l frecventează, ca să simtă că-i circulă sângele prin vene. Sunt mulți idioți cu păreri diferite de a lui ce trebuie aspru combătuți, altfel lumea se va sfârși.
Prietenă nu are momentan. Și-o amintește mai bine pe cea mai recentă. Adina. Bunăciune fata aia, deși era mai liniștită și nu se chinuia să iasă-n evidență. Avea un fler aparte, dar era cam dusă cu capu’.
Ce să vezi, nu avea cont de Facebook (mă rog, avusese în trecut, dar renunțase la el), seara se punea-ntr-un fotoliu din sufragerie și citea o carte (nu de pe Kindle, frățică, ci d-aia cu foi), cu ceva muzică în surdină, pe fundal. Auzi și tu, muzică ce abia se auzea, dar culmea-i că era de pe un CD. Adică nu asculta doar ce piesă o interesa, lăsa un album întreg „să curgă” pe fundal iar ea nu avea nicio problemă cu asta. Avea și viniluri (plăci d-alea de pick-up, ca pe vremea bunicii, în comunism), iar pentru fiecare avea o poveste legată de momentul în care l-a cumpărat. Săraca de ea, zici că nici nu auzise de servicii de streaming.
Fotografii făcea, dar nu le urca pe Facebook și Instagram, ca să vadă lumea. Păstra o selecție într-o cutie, căci dubioasa tipărea fotografiile pe hârtie, la un centru foto. Ca să fie treaba și mai deplasată, îi mai trimitea și mă-sii câte-o selecție, ocazional, ca să-i împărtășească amintiri (spunea că bătrâna nu știa ce e aia Internet și se bucura foarte mult când primea ceva de la fiică-sa - mai ales de când rămăsese singură în casa de la țară și se simțea cam abandonată), iar când îi veneau prieteni în vizită, se uitau prin pozele alea și ea povestea o grămadă de lucruri despre fiecare în parte. „Avea memorie, n-am ce zice. Cum dracu să ții minte atâtea detalii?”, își spunea.
Mai și gătea. Chiar bine, știa fel și fel de rețete (avea un caiet unde și le scria, cu pixul). Nu făcea poze felurilor de mâncare pe care le meșterea, în schimb avea jurnale pentru fiecare vacanță sau concediu de-al ei. D-alea scrise de mână, pe caiete. Sociopata nici măcar nu avea cum să „shareuiască” vreun link către poveștile ei, dar odată a zis că nici n-o interesează să i le citească alții.
Probabil era depresivă, căci el se simțea foarte straniu în prezența ei, mai ales după ce apucase s-o cunoască mai îndeaproape. Se gândise la un moment dat că poate a fost abuzată-n copilărie, dar nu era cazul, căci sexul era excelent, semn că nu avea traume de genul ăla (căci altă formă de abuz nu există, nu?).
Până la urmă, s-a plictisit de „textele” și stilul ei, așa că a lăsat-o. Nici măcar nu s-a sinchisit să mai vorbească cu ea, ci i-a trimis direct un SMS în care i-a spus că relația s-a terminat. Ce-atâta tura-vura și vorbă lungă?. Oricum, avea chef de ceva nou, deci a fost momentul ideal. Aia s-a ținut un pic după el, l-a sunat de câteva ori, dar nu i-a răspuns. N-avea sens.
Își mai amintea de ea, din când în când. Rareori, mai ales când se simțea foarte obosit și abătut, i se părea că îi era dor de atmosfera din jurul ei. Era genul care nu se enerva, nu se consuma pentru orice știre și avea o plăcere în a sta uneori fără să facă nimic. Stătea așa, cu ochii pierduți undeva-n zare, cu un zâmbet discret și nostalgic. Ca proasta. Era lentă. Poate prea lentă pentru lumea asta, fapt ce-a transformat-o într-o „frână de mână” pentru el.
Însă gândurile astea îi treceau repede lui Victor. Se mai pierdea nițel pe Netflix (atâtea filme și seriale încât nici nu știi ce să mai vezi!) vizionând lucruri pe care parcă le mai văzuse odată, dar de care nu-și amintea. Apoi încă o tură pe YouTube și, eventual ceva HBO Go.
Apoi, la culcare dădea rapid „la camă” (adică făcea repede o labă), ca să doarmă-n tihnă. Vorba aia, ai porno peste tot, moca. De toate, pentru toți. Și poți să te uiți de pe telefon, deci…lux!
Dar nu o făcea oricum, ci „pe repede înainte”, căci se plictisea și de asta. Nu avea răbdare. Dădea prin clip până ajungea la partea mai intensă și interesantă, iar apoi se consuma și el în câteva secunde.
„Ce atâta pierdere de vreme, preludiu, romantism? Cretinități pentru mironosițe și poponari sensibili. Cum era și Adina aia, că nu puteam să i-o pun direct, scurt și la obiect, iar apoi să-mi văd de treabă. Era cu lugu-lugu, discuții, atmosferă, îmbrățișări…”
Și adormea, după ce mai stătea vreo oră pe Facebook, cu telefonul în pat, ca să răspundă la comentarii sau mesaje diverse (postacii ăia muiști trebuiau puși la punct de cineva, nu?). A, da, o mai și spiona pe una de la serviciu. O urmărea pe Instagram și Facebook, unde avea niște poze faine cu ea la mare, în bikini, cu pălărie. Hmm…
Dimineața, o lua de la capăt, frustrat că nu pricepe unde dracu i se duce timpul, căci trece totul prea repede iar el nu apucă să facă tot ce-și dorește (nici lui nu-i era clar care îi sunt obiectivele și dorințele, dar sigur există ceva..poate le are pe Google Drive?).
În partea cealaltă a orașului, Adina se trezea și ea mai greu dimineața, dar nu era supărată. Hrănea pisica, își făcea o cafea, iar apoi privea îndelung pe fereastră, bucuroasă că este sănătoasă și are ocazia să dea piept unei noi zile, cu bune și cu rele. Iar pisica-i stătea alături, ghemuită, torcând liniștită.

Ni se pare de multe ori că zilele trec repede, la fel ca lunile și anii. Ăsta este mersul lucrurilor. Dar poate că e cazul să devenim zgârciți cu atenția și timpul nostru.
Lumea este extaziată și dornică de a-și picta propriile colivii și a-și construi imagini din carton, atent bibilite, mințindu-se pe ei înșiși. Peste toate astea, „viralizăm” tot ce ne cade-n mână, fără a mai citi măcar dincolo de titlu, iar conținutul nu mai are valoare. Trebuie doar să fie, mult. Să fim constant surescitați de abundența noutății pe care ne e imposibil s-o acoperim și de care, la urma urmei, nici n-am avea nevoie. Exact ca niște oi, doar că noi nu furnizăm lână și lapte, ci date. Multe date. Toate. Și de bună voie, căci „așa se cade”, altfel nu concepem viața socială. Și facem asta în timp ce consumăm orice, cu atenția constant distrasă, fața buhăită și ochii înroșiți.
Zice nenea Vasili Grossman în „La odihna veșnică”:
Văduva știe pentru ce țipă, pe ea trebuie să o audă trecătorii, ea declară și informează. Cei care merg regulat la cimitir se îmbracă în doliu și stau cu fețe posomorâte pe băncuțele de lângă mormânt. Și ei declară și informează. Nu seamănă cu cei care vin la cimitir ca să clădească o nouă viață, ca să transforme relațiile lor în altele mai fericite și raționale. Cei care declară și informează consideră că principalul în viață este să-și dovedească superioritatea proprie, superioritatea sentimentelor, a profunzimii lor sufletești.
Toți suntem o cifră prin niște statistici și material de antrenament pentru AI-urile unor „roboți”.
P.S.: Dacă cineva a ajuns la această lungă debitare prin intermediul vreunei rețele sociale, e un pic cam ironic, nu-i așa? E doar o temă de gândire și discuție, pentru cine e interesat.