Dragoș Iorgulescu



Știu de Pink Floyd de când eram copil, căci îi plăceau destul de mult tatălui meu. Avea ceva melodii înregistrate „pe sub mână” pe o bandă de magnetofon și parcă a avut la un moment dat și un vinil bulgăresc cu un album de-al lor (sincer, nu îmi amintesc detaliile) - asta a fost înainte de crizele financiare ale anilor ‘90, ce l-au făcut să vândă o mare parte din colecția pe care o strânsese în ani.

Pot spune că mai mult m-au atras albumele mai recente ale trupei (Dark Side of the MoonThe WallDivision Bell), iar forța creativă cu care am rezonat (și rezonez) mai mult este cea a lui David Gilmour. Fiind omul care a adus contribuții semnificative în definirea sunetului specific Pink Floyd, e destul de greu de ignorat.
Ei bine, Gilmour a scos și niște albume solo. Foarte bune, de altfel. În cazul de față, am ales să vorbesc un pic despre „On An Island” (al treilea album solo al său), poate pentru că l-am ascultat mai des în ultima vreme, fiind discul preferat al juniorului (până în momentul de față).
Lansat în 2006 (chiar în ziua în care Gilmour a împlinit 60 de ani), albumul continuă pe linia lui „Division Bell” (penultimul album Pink Floyd, scos în 1994), cu mici diferențe ce-l duc într-o zonă mai calmă, mai visătoare, de-o plăcută melancolie. Nu este cazul să spun ceva despre chitara lui Gilmour, căci surprinde la fel de plăcut ca-ntotdeauna.
Introducerea („Castellorizon”) fixează tonul și atmosfera albumului, într-un mod lent, progresiv, pe-alocuri ambiental. Solistica lui David e un „teaser” pentru ceea ce urmează.
foto-1
Bătăile și inflexiunile de blues se amestecă de-a dreptul fain pe parcursul întregului album, însă sunt cel mai ușor de remarcat în piesa „This Heaven”.
În rest, toate melodiile „curg” dintr-una-n alta, atât tematic, cât și sonor. Se vede că albumul de față nu este o simplă culegere de melodii și că avem de-a face cu o structură așezată. Producția este ireproșabilă, dar nici că te-ai aștepta să fie altfel când vine vorba de un pilon al Pink Floyd. Strecurate ici-colo, câteva interludii mai experimentale (chiar cu ceva field recording pe fundal) asigură tranziția între „actele” albumului.
Discul este însoțit de ilustrații foarte frumoase, chiar captivante, ce joacă și rolul de fundal pentru textul versurilor. De-altfel, totul este prezentat sub forma unei mici cărțulii, la finalul căreia găsești discul în sine.
Am apreciat enorm și faptul că accentul nu este pus pe instrumentul și persoana lui David, ci pe ansamblul compozițional. Fiecare element este bine plasat într-un întreg ce redă o poveste (mai ales dacă citești versurile), fără a se transforma într-o glorificare a persoanei. Adică-i exact ce trebuie: muzică separată de interpret/compozitor.
Poate servi drept o introducere ușoară în sunetul specific Pink Floyd (perioada mai matură), stârnind surprize plăcute celor ce considerau că Pink Floyd înseamnă doar „The Wall”„Dark Side Of The Moon” sau „Ummagumma”.

Melodii preferate: „On An Island”, „Where We Start”