Dragos Iorgulescu's website | cvtech blogthoughtsbandcampgithub
home \ hlog \ "Despădurirea masivă este „meritul” nostru, al tuturor"
Written on  

Acțiunile noastre individuale sunt, în cele din urmă, cele mai importante. Chiar nu este limpede, nici după atâția ani și atâtea evenimente nefericite? După Colectiv și #rezist (două momente în care mai toată societatea a simțit că într-adevăr „nu mai merge și trebuie să luăm poziție”) nu ne-am ales decât cu scindări în tabere și bisericuțe. Mase de oameni ce au ieșit instinctiv în stradă pentru același scop, trăgând în aceeași barcă, au ajuns în nici două zile focare de certuri de mahala. „Eu am mai multă dreptate decât ăla, știu mai bine ce e de făcut!”. Iar din acel moment, toată flacăra s-a stins. Iar aruncatul vinei pe clase politice, conspirații internaționale sau pura prostie nu ne va ajuta vreodată. N-a ajutat pe nimeni.

Prin fiecare șpăguță dată la medici sau pe la funcționari publici (pentru că „trebuie”, „așa se face!” sau „altfel nu merge!”), prin fiecare mituire a controalelor fiscale cu grătare-n sânge și sticle cu vin de țară, prin fiecare mutație sau viză de flotant luată pentru a fenta tâmpitul sistem al alocărilor unităților de învățământ, prin munca la negru, prin fiecare „închidere din ochi” și privit în altă parte atunci când ceva nefiresc se desfășura chiar sub privirile noastre, nu am făcut decât să perpetuăm un sistem obscen și perfid care ne dăunează exponențial pe măsură ce trec anii.

Știu, spunem tot timpul că „noi suntem la nivel mic, nu avem impact, nu contează”. Ba chiar contează! Nu am făcut decât să propagăm același sistem bolnav moștenit de la părinții noștri, bazat pe „taci din gură, vezi-ți de treabă, de ceilalți să nu-ți pese și dă șpăgi unde trebuie ca să te aranjezi”. Milioane de oameni ca noi, făcând aceleași și aceleași greșeli, crescând copii în același spirit. Iar clasa politică este alcătuită din cei ca noi, oricât de mult nu vrem să acceptăm acest fapt. Este oglinda în care refuzăm să privim.

Degeaba ne dăm silitori pe la firme mari și avem autocolante cu „#rezist” pe parbrize, dacă parcăm pe treceri pentru pietoni, locuri pentru persoane cu dizabilități sau acaparând trotuarele. Degeaba strigăm că vrem aer curat și ne arătăm preocupați de mediu, dacă mergem la protestele „eco” cu mașina personală (deși stăm în același oraș) și nu am pune piciorul în metrou, autobuz, tramvai sau, Doamne ferește!, pe vreo pedală a unei biciclete.

Degeaba strigăm că vrem să se aplice legea cum trebuie, pentru toată lumea, dacă atunci când trebuie să ni se aplice nouă căutăm căi de scăpare, de fentare a sistemului, pe ideea că „eh, ne înțelegem, nu e chiar ceea ce pare”. Degeba urlăm scandalizați că animalele suferă, dacă și noi le facem să sufere la rândul nostru și n-am da de mâncare vreunei pisici sau vreunui câine întâlnit pe stradă.

Degeaba ne dăm activiști de catifea prin social media, cu fundurile și burțile bine ascunse prin apartamente și cu ochii lipiți de ecrane, dacă după un share și trei reacții nu simțim nimic în plus, nu avem nicio altă pornire sau imbold și ne limităm doar la „virtue signaling” virtual de dragul narcisismului pe care cu greu mai putem să-l ascundem. Degeaba cerem să existe programe sociale pentru copii și bătrâni, dacă nu suntem capabili să facem un act caritabil mărunt, iar dacă-l facem trebuie musai să-l fotografiem și să-l distribuim „în gura mare” prin social media (încălcând exact principiul donației).

Da, s-au tăiat și se taie pădurile. Nu este nimic nou, știm asta cu toții de cel puțin 10 ani (mă refer la generațiile ce utilizează constant Internetul). În afară de venin trecut prin filtrul tastaturii, nu facem absolut nicio schimbare. De ce? Pentru că e greu. Asta presupune efort, iar nația noastră e soră cu Cei Patru Călăreți ai Parangheliei: Comoditatea, Comorbiditatea, Indiferența și Căcatul.

Serialele să curgă, berea să fie rece, pizza să ne bată la ușă, grătarele să sfârâie și bucile să danseze. Mașinile la mâna a treia din Germania să ne toarcă la cap, respirația să ne pută a usturoi, copiii să crească singuri, inundațiile să ne spele jegul de care refuzăm să ne descotorosim, iar fostele păduri din jurul orașelor și munții verzi să rămână doar niște amintiri distante cu care ne umplem timpul în vreme ce ne dăm (într-o cumplită agonie) duhul de la cancere de plămâni și colon, uitați de lume, prin vreun cotlon al unui spital falimentar de stat.

Ne rămâne doar să căscăm bine ochii la noi înșine și să înghițim acea gălușcă crunt de amară a adevăratei noastre persoane. Apoi, să lucrăm la schimbare, treptat, ca celor din jur și celor mici să le putem prezenta alte modele, diferite de cele tipice consumului de masă și superficialității morale. Cine știe, dacă chiar ne ținem de treabă, în vreo trei generații chiar se vor vedea rezultatele.

Vrem să facem asta cu adevărat, mai ales acum când ne e mai comod să ne îmbuibăm ca smintiții în timp ce ne prefacem că suntem intelectuali realmente preocupați, cu simț civic?

« Switching from Linux to Windows 10 Mai suntem capabili să ajutăm cu adevărat? »


Hits
Valid CSS! HTML5 Valid Donate using PayPal
GDPR Info | Built with Jekyll | Hosted on GitHub Pages with FreeDNS.afraid.org | Subscribe via RSS